Raportul personal-rezidenți nu e doar un număr. E diferența dintre un clopoțel care sună pe hol la trei dimineața și cineva chiar apare la ușă, fără oftat și fără întârziere. E felul în care un pahar cu apă ajunge pe noptieră înainte să ți se usuce gura. E o plapumă aranjată cu răbdare, nu trasă repede doar ca să fie „gata”.
Da, există cifre și există standarde. Și mai există realitatea aceea încăpățânată, care nu seamănă niciodată perfect cu foile frumos ștampilate.
Ce înseamnă, de fapt, „raport personal-rezidenți”
Când auzi cuvântul „raport”, e ușor să te gândești la o împărțire simplă, câți îngrijitori pentru câți oameni. În practică, raportul e mai degrabă o fotografie făcută din mai multe unghiuri.
Uneori se calculează totalul angajaților raportat la numărul de rezidenți. Aici intră și oamenii de îngrijire, și asistentele, și asistentul social, și bucătăria, și curățenia, și partea administrativă.
Alteori, când vrei să înțelegi ce se întâmplă cu adevărat lângă pat, te uiți la personalul de îngrijire directă, adică la cei care ajută la ridicat, spălat, schimbat, alimentat, liniștit. Iar apoi vine nuanța care schimbă tot: tura. Un centru poate arăta bine „pe ansamblu”, dar dacă noaptea rămâne foarte puțină lume pe un etaj, numărul acela începe să sune a ecou.
Mai e un detaliu pe care îl simți imediat, chiar dacă nimeni nu ți-l spune în cuvinte: gradul de dependență. Nu e același lucru să ai grijă de cineva care se ridică singur și are nevoie doar de un sprijin mic, cu grijă și cu supraveghere, comparativ cu cineva care are nevoie de ajutor la fiecare pas, la fiecare schimbare de poziție, uneori chiar la fiecare înghițitură.
Standardele din România și de ce apar mai multe cifre
În România, standardele de calitate pentru serviciile sociale rezidențiale dedicate persoanelor vârstnice pornesc de la ideea că raportul recomandat dintre angajați și beneficiari trebuie să țină cont de cât de autonom e omul din fața ta. Cifrele nu sunt aruncate la întâmplare, sunt gândite ca să reflecte un adevăr simplu: cu cât nevoia e mai mare, cu atât prezența trebuie să fie mai constantă.
Pentru rezidenții considerați independenți, încadrați în gradele de dependență IIIA și IIIB, raportul recomandat este de minimum 0,2 angajați la un beneficiar. Tradus pe românește, asta înseamnă cam un angajat la cinci rezidenți, calculat la nivelul întregii echipe. Pentru persoanele semidependente, încadrate în gradele IIA, IIB și IIC, recomandarea urcă la minimum 0,33, adică te apropii de un angajat la trei rezidenți.
Pentru persoanele dependente, încadrate în gradele IA, IB și IC, pragul recomandat ajunge la minimum 0,56 angajați la un beneficiar, ceea ce, rotunjit cu bun-simț, te duce în zona aceea sensibilă în care ai nevoie de aproape un angajat la doi rezidenți.
Pe hârtie, pare destul de bine, mai ales dacă te gândești la cât de greu se găsește personal în multe domenii. Doar că aceste raportări sunt gândite la nivel general, nu la nivelul unei ture concrete și nu țin, în mod direct, de momentele în care lucrurile se îngrămădesc. Diminețile pot fi nebune, pentru că atunci se face toaleta, mobilizarea, îmbrăcatul, uneori și administrarea medicației. Seara vine oboseala și cresc riscurile. Iar noaptea, dacă nu e suficientă acoperire, vulnerabilitatea se simte ca un curent rece.
Un alt lucru pe care îl observi rapid într-un centru, chiar dacă nu ai jargonul potrivit, e proporția de personal calificat. Nu e doar despre „câți oameni sunt”, ci despre cine sunt acei oameni. Un asistent medical bun, o infirmieră cu mâini sigure și un asistent social care chiar face management de caz nu sunt mofturi. Sunt diferența dintre o îngrijire corectă și o îngrijire care te face să te simți văzut, nu doar gestionat.
De ce același raport poate însemna experiențe complet diferite
Am intrat, de-a lungul timpului, în locuri care aveau o liniște bună, nu liniște din aceea care te apasă, ci calm. În astfel de locuri simți că timpul curge altfel. Personalul nu aleargă cu privirea în lateral, ca și cum ar număra încontinuu uși, telefoane, clopoței, tăvi. Există loc pentru o propoziție în plus, pentru o întrebare spusă cu blândețe, pentru un răgaz care îți dă demnitate.
Când raportul e prea mic, totul devine o alergare de fond. Nu e vina celor care lucrează acolo, serios, e doar matematică și oboseală. Dacă ai prea puțini oameni pentru prea multe nevoi, fiecare minut devine o monedă rară și începi să faci compromisuri fără să vrei. În astfel de locuri apare mereu acel „vin imediat”, spus sincer, dar împins din minut în minut până se topește.
Și mai e ceva, poate chiar mai important decât numărul în sine. Poți avea suficienți angajați, dar o distribuție nepotrivită. Dacă sunt prea puțini oameni de îngrijire directă și prea mulți în roluri care nu ating efectiv viața de zi cu zi a rezidentului, balanța se dezechilibrează. Rezidentul simte asta în lucrurile mici, tocmai în cele care nu se văd în rapoarte.
Cum se schimbă raportul în funcție de gradul de dependență
Îmi place să explic această diferență ca pe o scenă de teatru. Într-un spațiu cu persoane independente, personalul e ca un regizor discret. E acolo, organizează, verifică, intervine când e nevoie, dar nu trebuie să fie în fiecare secundă lipit de fiecare om.
Într-un spațiu cu persoane semidependente, regizorul urcă mai des pe scenă, ține recuzita, prinde un actor care se clatină, îl ajută să-și găsească ritmul. Într-un spațiu cu persoane dependente, personalul devine partenerul de dans al fiecărui rezident. Fără el, dansul nu se poate.
De asta cresc și recomandările. Când cineva are nevoie de ajutor la mobilizare, la igienă, la alimentație și uneori la administrarea medicației, ai nevoie de prezență constantă, nu doar de intenții bune.
Întrebarea pe care merită s-o pui când vizitezi un camin de batrani
Sigur că cifra contează, dar contează și felul în care cifra trăiește într-o zi obișnuită. Dacă mergi să vezi un loc, ajută să întrebi, cu o voce calmă, cum arată efectiv turele. Câți oameni sunt dimineața, câți sunt după-amiaza, câți rămân noaptea. Cine răspunde când cineva apasă butonul, în cât timp se ajunge acolo, ce se întâmplă când două persoane au nevoie de ajutor în același timp.
Merită să te uiți și la stabilitatea echipei. Rotația mare de personal e ca un vânt rece pe care îl simți chiar dacă geamurile sunt închise. Când oamenii se schimbă prea des, rezidenții sunt obligați să o ia de la capăt cu încrederea, iar la vârsta asta încrederea se construiește mai încet, ca un ceai lăsat la infuzat.
Raportul „oficial” și deficitul real de oameni
În ultimii ani s-a vorbit tot mai des despre lipsa de personal în zona serviciilor sociale, mai ales când legislația și standardele au început să apese pe ideea de management de caz, cu responsabilități clare și cu încărcare controlată.
În teorie, ar trebui să existe un manager de caz, de regulă un asistent social, care să aibă în grijă un număr limitat de persoane vârstnice. În practică, multe instituții se lovesc de același zid, nu găsesc suficienți specialiști și atunci obligația există, dar omul care s-o ducă în spate lipsește.
Apare astfel un paradox puțin trist. Pe hârtie, raportul global poate fi atins, dar în teren lipsește exact persoana care ține legătura cu familia, cu medicul, cu serviciile comunitare și cu planul de intervenție. E ca și cum ai avea o casă cu multe camere, dar ai rătăcit cheia de la ușa principală.
Cum îți dai seama că raportul e bun, fără să ai tabelul în față
Uneori nu ai documente, nu ai grafice, nu ai chef să întrebi de rapoarte și de grade. Dar ai ochi și ai intuiție, iar ele nu sunt deloc de neglijat. Un raport sănătos se vede în ritm. Se vede în faptul că personalul nu fuge mereu. Se vede în felul în care ți se răspunde la întrebări, fără iritare, fără zâmbetul acela strâns care spune „n-avem timp”.
Se simte în igienă, în miros, în felul în care se vorbește cu rezidenții și mai ales în felul în care nu se vorbește despre ei, ca despre niște obiecte de mutat dintr-un loc în altul.
Și se mai vede în micile gesturi care nu intră în niciun standard, dar spun tot. O cană cu ceai pusă lângă cineva care tremură. O conversație scurtă despre vreme. O glumă spusă la momentul potrivit. Când există suficient personal, apare spațiul acela mic pentru demnitate și, da, chiar pentru tandrețe.
Cât ar trebui să fie, concret, raportul
Dacă ar fi să rămâi cu o imagine simplă, aș păstra reperele acestea, dar le-aș spune fără să le transform într-o formulă rigidă. Pentru rezidenții independenți, cam un angajat la cinci persoane poate fi un prag rezonabil, mai ales dacă echipa e stabilă.
Pentru cei semidependenți, te apropii de un angajat la trei. Pentru cei dependenți, ai nevoie să fii aproape de zona aceea în care un angajat are grijă, în medie, de doi rezidenți. Și chiar și așa, viața dintr-un centru nu se petrece „în medie”. Se petrece pe ture, pe minute, pe nevoi care vin în valuri.
Un loc bun încearcă să stea puțin peste minimum, nu lipit de el, și are grijă ca oamenii de îngrijire directă să fie suficienți exact atunci când e mai greu. Dimineața, când începe ziua și corpul se încăpățânează. Seara, când oboseala apasă. Noaptea, când fragilitatea iese la suprafață și frica se strecoară mai ușor.
Și dacă ajungi să cauți un astfel de loc, să știi că nu e prea mult să vrei un echilibru între reguli și umanitate. Locul unde îmbătrânim ar trebui să fie mai mult decât o adresă. De aceea, când auzi de camin de batrani, mie îmi vine în minte același lucru: nu pereții, ci oamenii dintre pereți și timpul real pe care îl au pentru cei pe care îi îngrijesc.
